În ultimul timp m-am simţit foarte inspirat, dar de câte ori vroiam să scriu ceva pe blog se întâmpla ceva ciudat, parcă mă ruşinam de tastatura. La fel şi când încercam să desenez sau orice altceva. Acuma sunt în aceeaşi situaţie, dar sunt hotărât să nu mă culc până nu scriu ceva (ceasul arată 1:00 am...) aşa că, hai să-i dau drumul până nu aţipesc în scaun.
Mergeam după pâine când am dat de un grup de copii care se întorceau de la şcoală, câţiva din grup au râmas în urmă, aceştia au fost încurajaţi de cei din faţă să meargă mai repede ,, că doar nu aveţi 20 de ani!".
Asta a fost prima oară când m-am simţit bătrân, dar mi-a trecut repede deoarece am început să ma gândesc la evoluţia standardelor de bătrâneţe. Eu unul cred că până la 80 de ani voi fi tânăr, după aceea începe a doua tinereţe. Dar văd din ce în ce mai mulţi oameni care la 16 -18 ani se considera maturi, oameni care la 30 de ani se gândesc la pensionare.
Altă fază ce am văzut-o de prea multe ori este când se întâlnesc două cunoştinţe ( un copil şi un om mai mare ), iar discuţia dintre cei doi ajunge imediat la nuntă, perechea potrivită, prietene, etc. Poate spuneţi voi că discută în glumă, dar ţin să vă contrazic, cei pe care i-am văzut eu au început o discuţie foarte serioasă pe temele amintite mai sus şi cred că pot să citesc oamenii destul de bine.
Ce mă sperie cel mai tare este faptul că copiii renunţă foarte repede la copilăria lor. Ce este şi mai ciudat este că de bunăvoie renunţă la ea. Eu unul încă mă consider un copil, cel mai probabil până mor tot aşa mă voi vedea. Eu stau şi mă gândesc de ce vor copii aceştia să crească mari aşa de repede?
Eu vreau ca după ce termin studile să ajung cât se poate de aproape de viaţa de care aveam parte la vârsta de 6 ani, singurele diferenţe ar fii că voi aduce bani în casă, cunoştinţele şi... o da! Înălţimea de la care vedeam lucrurile. Încă mai ţin minte cât de interesante erau întrerupătoarele şi clanţele pentru mine, motivul pentru care erau aşa de interesante pentru mine era că nu puteam să ajung la ele.
Dacă stau bine şi mă gândesc care este cea mai veche amintire a mea ( care este clară şi sunt sigur că nu îi vis ), este de pe vremea de când eram bebe, nu ştiam să vorbesc sau să merg, am fost urcat de mama pe pat şi acolo mă jucam cu ceva cuburi de lemn, perdelele erau trase dar intra o rază de lumină printre ele care bătea pe mine, iar eu stateam şi mă uitam la aceea rază de lumină şi mă minunam ce frumoasă era. Partea faină este că şi acuma când intră numai o rază de soare printre perdele stau şi mă minunez cât de frumoasă este. Încă am multe amitiri din copilărie, pe care vreau să le scriu până nu mă lasă memoria, ţin minte toate promisiunile pe care le-am făcut, cum mă jucam, cum priveam lumea, încă îi mai ţin minte pe pretenii mei imaginari. Şi partea cea mai faină este că am ţinut minte totul vizual, color şi în detaliu.
Hmm... ciudat, vroiam să fie o postare în care să critic lumea, dar iată ce calmă a ajuns la final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu